string(7) "library" string(8) "document"
5500
1200
1812
1832
87
1385
1711
940
1466
1476
1359
1822
1391

Răţuşca cea urîtă

1 2 3

Ce frumos era la ţara! (Era în mijlocul verii; grîul îşi legăna spicele-i galbene, ovăzul era încă verde şi prin livezi fînul era aşezat în căpiţe mirositoare; barza se plimba de colo-colo cu lungile-i picioare roşii, vorbind în limba egipteană (limbă pe care o învăţase de la mama ei. În jurul cîmpiilor şi livezilor se ridicau păduri mari, înăuntrul cărora erau lacuri adînci.

Da, cu adevărat, era nespus de frumos la ţară! Razele soarelui se revărsau asupra unui castel vechi împrejmuit cu şanţuri adînci; foi mari de brusture se înclinau de pe ziduri deasupra apei; şi erau aşa de late, încît copiii se puteau ascunde sub ele; acolo te găseai într-o singurătate ca în adîncul unei păduri. Într-o astfel de ascunzătoare îşi făcuse cuibul o raţă şi îşi clocea ouăle; era foarte nerăbdătoare sa-şi vadă puii. Nimeni nu venea pe la ea să-i facă vizita, pentru că celorlalte raţe le plăcea mai mult să înoate de-a lungul şanţurilor, decît să vină să leorbăiască sub frunzele de brusture cu dînsă.

În sfîrşit începură a ciocni ouăle unul după altul; se auzea: „piu! piu!” șopteau puișorii care erau toți vii şi scoteau ciocul din găoace.

„Mac! Mac!” ziseră ei mai pe urma, făcînd o gălăgie de-ţi lua auzul.

Se uitau în toate părţile pe sub frunzele verzi şi mama îi lăsă în voia lor, căci culoarea verde e foarte bună pentru ochi.

‒ Ce mare e lumea! ziseră puișorii, cum ieșiră din ou.

‒ Voi credeți că lumea e numai cît vedeți aici? zise mama. O! Nu, hotarele ei se întind mult mai departe, dincolo de cealaltă parte a grădinii, pîna în livada preotului; însa eu n-am fost niciodată pe-acolo. Sînteți toți aici? adăuga ea ridicîndu-se. Ați ieșit toți? Nu, nu-i am încă pe toţi, oul cel mai mare nici nu s-a clintit, sta neciocnit; Doamne! Că mult mai ţine. Spun drept, m-am saturat.

Şi se aşează iar să clocească, dar cu un aer foarte plictisit.

‒ Ei bine, cum merge? întrebă o raţă bătrână, care venise să-i facă o vizită.

‒ Mai am numai un ou, şi nu știu ce să mă mai fac, că uite nu iese puiul. Ia privește puțin pe cei scoși, nu găsești că sînt cei mai drăguți bobocei care s-au văzut vreodată? Seamănă toți leit cu tatăl lor, şi el nici măcar nu vine să mă vadă.

‒ Arată-mi puțin oul care nu vrea să ciocnească, zise raţa cea bătrînă... A, să știi de la mine, asta-i un ou de curcă. Şi eu am fost o data păcălită ca şi d-ta, şi am avut mare grijă, şi mult necaz am mai tras cu puiul, că toate jigăniile astea se tem grozav de apă. Nu puteam deloc să-l fac să intre în apă. Degeaba voiam eu să-l învăţ, şi mă răsteam la el, toate erau în zadar! Lasă-mă să mă mai uit o data la ou; da, așa e, e un ou de curcă. Dă-l încolo, şi mai bine învaţă pe ceilalţi pui să înoate.

‒ Ba nu; tot am pierdut eu atîta vreme, am să mai stau o zi-două, răspunse raţa. - Cum vei vrea, zise bătrîna, şi pleca. În sfîrșit ciocni şi oul cel mare. Piu! Piu! făcu puiul, şi ieși din ou. Ce mare şi ce urît era!

Rata îl privi lung şi zise:

‒ Ce fel de boboc, așa mare! Nu seamănă cu nimeni de-ai noștri. Oare sa fie într-adevăr pui de curca! Asta-i ușor de văzut: am să-l duc la apă, chiar de-ar trebui să-l tîrăsc cu de-a sila. A doua zi era o vreme de toată frumusețea; soarele strălucea pe frunzele verzi de lipan; mama răţuştelor, se duse cu toată familia la şanţ; huştiuliuc, şi sări în apă.

‒ „Mac-mac”, zise ea pe urmă, şi puișorii se scufundară şi ei unul după altul şi apa se închise la loc deasupra capetelor lor. Dar îndată ieşiră la suprafaţa apei şi începură a înota repede, repede. Picioruşele lor umblau ca nişte lopăţele, şi toţi se bucurau de apă, chiar şi bobocul cel mare cenuşiu şi urît.

‒ Nu, asta nu-i pui de curcă, zise mama. Ce bine știe să se slujească de picioarele lui, şi ce drept se ţine! E într-adevăr tot copilul meu, şi... nu-i așa de urît, cînd te uiți mai de aproape la el.

‒ Mac-mac! Veniți cu mine, să va faceți intrarea în lume, hai să vă prezint la curtea raţelor. Numai luați seama să nu vă depărtați de mine, să nu vă calce cineva, şi să vă păziţi bine de pisică.

Intrară cu toţii în curtea raţelor. Ce gălăgie era acolo! Două familii se certau  de la un cap de ţipar, şi la urmă îl luă pisica.

‒ Vedeţi cum se petrec lucrurile în lume, zise raţa, ascuţindu-şi ciocul pe iarbă, căci şi ea ar fi vrut să aibă capul de ţipar. Acum, mişcaţi picioarele, urmă ea; țineți-vă toţi la un loc şi salutaţi pe raţa cea batrînă de acolo. Este cea mai de seamă dintre toate cîte sînt aici. E de rasă spaniolă, de aceea e așa de mare, şi băgați de seama panglicuța roșie legata la piciorul ei; asta-i ceva foarte frumos, şi cea mai mare cinste ce se poate face unei raţe. Asta înseamnă ca stăpînul ei nu vrea s-o piardă, şi ea trebuie să fie băgată în seama nu numai de dobitoace, dar chiar şi de oameni. Haide, ţineţi-vă bine; nu, nu aşa, nu trebuie să vă ţineţi labele prea apropiate: o raţă bine crescută îşi depărtează picioarele cu grijă; uitaţi-vă la mine cum ţin eu labele în afara. Plecaţi capul şi ziceţi: Mac! Mac!

Ei ascultară, şi celelalte raţe din jurul lor îi priveau, şi ziceau tare:

‒ Ia uită-te aici; mai vin alţii acum, parca n-am fi noi destule aici. Pfi! Dar ce boboc e acela? Nu, nu-l primim între noi, Doamne fereşte!

Şi deodată o raţă mai mare zbura lînga el, s-aruncă asupra lui şi-l muşca de gît.

‒Lasă-l în pace, striga mama, nu face rău nimănui.

‒ Se poate, dar e așa de mare şi de pocit, ‒ zise rata care începuse gîlceava, ‒ că are nevoie să fie puțin muștruluit.

‒ Frumoși copii mai are mama, zise raţa cu panglica roșie. Toți sînt drăguți afară de acela; n-a ieșit bine; aş vrea să ţi-l mai cioplești puțin.

‒ Asta nu-i cu putința, ‒ răspunse mama lui. Adevărat ca nu-i frumos; dar are o fire așa de buna, şi înoată de minune; aş îndrăzni chiar să spun că înoată mai bine decît toţi ceilalţi. Cred c-o să crească frumos, şi cu vremea s-o mai potrivi el. A stat prea mult în ou, din pricina asta nu-i așa de bine făcut.

Pe cînd vorbea așa, îl trăgea binișor de gît şi-i netezea pufuşorul.

‒ Şi apoi, la urma urmei e un răţoi, şi nu-i pasă aşa mult de frumuseţe. Cred c-o să fie voinic, şi o să-şi facă el drumul în lume.

‒ Dar ceilalți sînt foarte drăguți, ‒ adăuga bătrîna;‒ acum copii, fiți ca la voi acasă, şi de găsiți vreun cap de ţipar puteți să mi-l aduceți.

Şi porniră să se joace, ca şi cum într-adevăr ar fi fost la ei acasă.

Dar bietul boboc, cel ieșit mai în urmă din ou, din pricina urîțeniei lui, se văzu muşcat, lovit, batjocorit, nu numai de raţe, dar şi de puii de găină.

‒ Prea e mare, ziceau toți; şi curcanul, care venise pe lume cu pinteni la picioare şi se credea împărat, se umfla, ca o corabie cînd îşi întinde pînzele, şi merse ţintă spre el, înfuriat grozav, că i se înroşise tot capul. Bietul boboc nu mai știa ce sa facă: să se oprească, sau să meargă înainte; se simţea destul de mîhnit că era aşa de urît, şi că era rîsul şi batjocura tuturor raţelor din curte.

Aşa s-a petrecut în ziua dintîi, şi lucrurile merseră din ce în ce mai rău. Bietul boboc fu izgonit de pretutindeni; surorile lui chiar erau foarte răutăcioase cu el, şi mereu îi spuneau:

„‒ Bine ar fi să te ia pisica, uricioasă dihanie ce ești!” Pînă şi mama lui îi spunea uneori:

„‒ As, vrea să fii departe de aici”. Raţele îl mușcau, puii de găina îl băteau şi femeia care dădea de mîncare la păsări îl împingea cu piciorul.

Atunci o porni el şi ieși afară din curte. Păsărelele de prin tufișuri văzîndu-l zburară speriate.

„ ‒ Şi toate astea pentru ca sînt urît”, ‒ se gîndi bobocul; închise ochii şi merse mai departe. Ajunse la un iaz mare, unde trăiau raţele sălbatice. Se culcă acolo în noaptea aceea, că era tare amărît şi cădea de osteneală.

A doua zi, cînd se treziră raţele sălbatice, dădură cu ochii de tovarășul lor cel nou.

 ‒ Ce-i asta? se întrebau ele; bobocul se întoarse în toate părţile şi salută cît putu mai frumos.

‒ Te poți făli, ca ești groaznic de urît! ziseră raţele sălbatice; dar de asta puțin ne pasă nouă, ‒ numai să nu cumva să te însori cu cineva din neamul nostru.

1 2 3