string(7) "library" string(8) "document"
1310
1574
1497
1200
1466
1504
1476
940
1359
1307
1401
5500
87

Povestea Cuvîntului

A fost odată ca niciodată un împărat pe nume Cuvînt. Şi stăpînea împăratul peste o împărăţie întinsă, cu supuşi bogaţi şi fericiţi. O sigură mare durere avea el însă în toată fericirea ce-l înconjura: nu avea copii. Şi ajunsese împăratul la bătrîneţe de mare supărare îl cuprinsese şi numai plîngea şi altceva nu mai făcea.

Azi aşa, mîine aşa, într-o zi, stînd împăratul la poartă şi plîngîndu-şi trista soartă iaca trecu un moş, pe lîngă el şi-i dădu bineţe, apoi îi zise:

‒ Împărate, ai milă de un biet călător şi dă-mi, rogu-te, o cană cu apă şi o bucată de pîine.

Împăratul îi răspunse:

‒ Moşule, d-apoi nu ţi-oi da numai atît, pofteşte în casă şi ţi-o da împărăteasa mea de mîncare şi-i înnopta la noi, că poate ai drum lung de făcut.

Şi-l duse împăratul pe moş în casă şi-i dădu împărăteasa mîncare caldă şi-i turnă împăratul o cană de vin, apoi îi urară somn bun şi-l lăsară odihnei nopţii. Iar peste noapte împăratul avu un vis: se făcea că moşul îi spunea:

‒ Drept mulţumire pentru bunătatea ta şi a împărătesei tale, vă voi lua durerea din suflet. Ascultă cele ce-ţi voi spune, fă întocmai şi rău nu va fi: să meargă împărăteasa în curtea palatului şi va vedea un pomişor. Să-l ude, să-l sape şi să-l cureţe de uscături. Fructele ce le va da pomişorul să le mănînce împărăteasa. Aşa să faceţi şi nicicum altfel şi bine vă va fi.

Dimineaţa împăratul îi povesti împărătesei visul şi fugiră amîndoi la moş, să-l întrebe ce a fost aceasta. Dar moşul nu mai era, plecase. Şi au stat ei la sfat şi au hotărît să facă ce îl sfătuise moşul pe împărat în vis. Şi s-a dus împărăteasa în curtea palatului şi mare-i fu mirarea cînd găsi pomişorul acolo unde nu fusese pînă dăunăzi nimic. Şi-l săpă, îl udă, îl curăţă de uscături. A doua zi împărăteasa găsi în pomişor trei poame pe care le mîncă. Iar la sorocul potrivit împărăteasa dădu naştere la trei fete. Mare bucurie fu pe împărat şi în întreaga împărăţie, avînd acum cine să-i mîngîie bătrîneţile.

În ziua hotărîtă, puseră împăratul şi împărăteasa masa cu făină, lapte, miere, sare şi apă, să le fie ursitoarelor de hrană. Acestea se înfruptară din cele date, apoi le ursiră fetelor:

‒ Şi se va numi această fată, cea mare fiind, Vorba Dreaptă. Şi va fi aprigă, va lovi, va sfărîma şi va îndrepta, cu dreptate şi adevăr, numai pe voie, fără de nevoi.

‒ Şi se va numi această fată, cea mijlocie fiind, Vorba de Duh. Şi va stîrni minţi şi va căuta sîmbure de cunoaştere.

‒ Şi se va numi această fată, mezina fiind, Vorba Bună. Şi va fi blîndă şi miloasă, şi va mîngîia durere şi va închide răni. Şi va fi dulce şi frumoasă inimii.

Crescură fetele, bucurînd părinţii în toate cele ce făceau. Iar cele ce li se ursiseră se vădeau adevărate: Vorba Dreaptă era aşa de înţeleaptă, încît împăratul o pusese în locul său la judecăţile cele mari; Vorba de Duh atîta era de mintioasă, că numai cu cei mai mari învăţaţi stătea la vorbă şi tălmăcea cele mai grele cărţi; Vorba Bună mîngîia pe toţi cei aflaţi în durere şi pe unde trecea tot zîmbet şi bucurie lăsa în urmă. Iar împăratului şi împărătesei li se umpleau sufletele de bucurie şi nu era zi de la Dumnezeu în care să nu mulţumească pentru ziua în care moşul se oprise la ei la poartă.

Şi ar fi fost tot o fericire peste împărăţia lor, pînă într-o zi, cînd la marginea împărăţiei își făcu sălaş, un balaur. Ardea satele, mînca bucatele oamenilor. Ce nu făcuse împăratul: trimisese soli, trimisese oşti, dăduse sfoară-n ţară că va da o fată de nevastă celui ce va înfrînge balaurul… degeaba, balaurul nu putea fi învins. Atunci, nemaigăsind scăpare, împăratul merse el însuşi la balaur.

‒ Ia spune, balaure, ce vrei tu de la noi, de atîta necaz ne faci?

‒ Apoi, împărate, eu n-aş, vrea nimic, dar tare sînt cătrănit din cauza stăpînei mele, împărăteasa Litera. Căci a rămas fără gînduri şi numai învălmășeală este în împărăţia noastră. Mare supărare are, căci nu se mai ştie a descurca. Iar eu mă mîinii şi eu unde şi pe cine pot.

Cînd auzi împăratul atare vorbe, se gîndi că ceva trebuie să facă, să-şi scape împărăţia de balaur. Şi zise:

‒ Măi balaure, eu am trei fete, care or descurca-o pe împărăteasa ta. Le-oi trimite la ea şi or să-i dea de cap, numai pleacă de pe pămînturile mele şi lasă-mi oamenii în pace.

‒ Apoi fie ca tine, împărate, zise balaurul şi, luîndu-şi ziua bună, plecă în ale sale.

Se duse împăratul şi îşi chemă fetele. Le spuse cum stă toată tîrîşenia şi cuvîntul ce-şi dăduse, iar ele îşi luară cele trebuincioase drumului şi plecară.

În mare supărare o găsiră fetele pe împărăteasa Litera. Iar ea, cum le văzu, le omeni ca orice drumeţ, venit de la drum lung, apoi le povesti:

‒ De toate-s vinovată numai eu. Stînd la sfat cu oamenii mei, m-am lăudat într-o zi că nimeni nu ar putea încurca ce eu pun pe hîrtie-n scris. Atunci a apărut furioasă tare – dar parcă alta i-ar fi starea? – zîna Bombăneală. Şi m-a blestemat, rău m-a blestemat… să nu-mi fie odihnă şi spuse curate să nu mai fie în împărăţia mea, numai încîlceală şi bîlbîială, pînă ce n-oi aduce ruga isteţimii aici. Cum o fi aceea, nu ştiu, doar mi-a zis c-o voi găsi în Lege, Învăţătură şi Mîngîiere. Am căutat şi-am tot căutat, dar n-am găsit nimic din cele ce mi-a spus zîna. Iar voi, de veţi afla şi rupe blestemul, eu sluga mă voi face la curtea Cuvîntului, iar vouă vă voi da împărăţia mea s-o stăpîniţi.

Ei, şi-au stat fetele la sfat, se sfătuiră şi-ntrebară care pe unde ştia, dar răspuns nu aflau. Cînd li se luase gînd că ar afla capăt de unde să apuce, iată că li se înfăţişă moşul ce-i apăruse şi împăratului în alte timpuri. Şi ospătîndu-l ele, moşul le zise:

‒ Fetele tatii, de pornit să vă fie drumul unde răsare soarele şi apune moartea. De aflat, însă, numai de vă este dat veţi afla.

Şi plecară fetele spre soare răsare. Merseră ele preţ, de două pîini şi un urcior cu apă şi ajunseră într-o pădure. Dar ce pădure, cum nici în lume nu întîlniseră: neagră şi învolburată, numai gînduri rele şi mînie bîntuind-o. Flămînde şi obosite, fetele merseră pe o cărare plina de mărăcini şi ajunseră la o casă ce sta să se năruiască. Bătura la poartă şi le deschise o bătrînă atît de bătrînă, că nici anii bătrîneţii nu se mai puteau număra. Fetele se rugară de o cană cu apă şi o bucată de pîine.

‒ Apă v-oi da, că-i de la Dumnezeu lăsată, dar pentru pîine trebuie să îmi munciţi o zi.

Fetele se învoiră şi intrară slugi la bătrînă. Vorba Dreaptă ajunse la ograda orătăniilor. Le curăţă, le spălă, apoi se grăbi să le dea de mîncare. Şi mare îi fu uimirea, cînd văzu că mîncarea păsărilor era amestecată cu a vitelor şi a cîinilor. Cu răbdare ea alese pentru fiecare şi le împărţi cinstit să le ajungă tuturor. Vorbei de Duh îi fu dat să facă curat şi ordine în scrisorile şi cărţile bătrînei. Şi erau tare încurcate, nici gînd să fi înţeles ceva din ele. Dar fata, cu răbdare şi amintindu-şi învăţăturile înţelepţilor cu care îşi împărţea vremea în împărăţia Cuvîntului, le descurcă şi le aşeză cum nu se putea mai bine. Cît despre Vorba Bună, bătrîna o puse să o spele şi să o îngrijească chiar pe ea. Iar baba era tare arţăgoasă şi urîcioasă, dar fata, cu felul ei de a fi, o îngriji şi o mîngîie, de zîmbet apăru în ochii femeii.

Ziua de muncă terminîndu-se, bătrîna le spuse:

‒ Aţi fost atît de pricepute şi aţi pus atîta suflet în tot ce aţi făcut, încît vă voi spune ce mai aveţi de făcut. Întoarceţi-vă la curtea împărătesei Litera. Spuneţi-i să urce în turnul părăsit şi să aducă sipetul ce-l va găsi acolo. Restul veţi şti, poate, singure ce aveţi de făcut.

Fetele mulţumiră de sfat şi se întoarseră la împărăteasa Litera. Găsiră sipetul şi-l deschiseră. Nu găsiră în el decît trei hrisoave, pe care stăteau scrise numele fetelor. Mirate, îşi luară fiecare hrisovul şi citiră. Vorba Dreaptă citi „zînogîn”, Vorba de Duh „direovin”, iar Vorba Buna „caslachin”. Aflînd ce stătea scris în hrisoave, împărăteasa Litera se puse pe un plîns de se scutură cămaşa pe ea, gîndind că asta tot lucrătura zînei Bombăneală trebuie să fie. Dar fetele, se sfătuiră, mai citiră şi aflară ce scria în hrisoave. Citiră cu glas puternic, să spargă vraja: ‚ZÎNO GÎNDIREO, VIN CĂ-S LA CHIN!’. Şi-atunci, ca de niciunde, apăru o minune de zînă, însoţită fiind de trei flăcăi cum nu se mai aflau alţii. Şi zise:

‒ Aceasta e ruga isteţimii, iar voi aţi reuşit să descîlciţi scrisele. Eu sunt zîna Gîndire, iar ei sînt copiii mei, Lege, Învăţătură şi Mîngîiere. Iar ei vă sînt vouă sortiţi de soţi, dar trebuia să dovediţi că-i puteţi afla.

 Şi astfel, fetele se măritară cu cei trei flăcăi, Litera intră slujnică la Cuvînt, iar Gîndirea îi veghează pe toţi pentru linişte şi împlinirea minţii şi sufletului.

Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea-aşa.