string(7) "library" string(8) "document"
82
1504
1822
1475
1410
1476
5500
514
80
1401
1359
1457
1574

Descrierea Moldovei

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Ismailul, căruia Moldovenii îi zicea odinioară Smilu, cetate care nu e de despreţuit, cu oaste turcească comandată de un Mutecveli.

Cartalu, la Dunăre, unde se varsă Ialpugul, în dreptul Isaccei, întăritură nu prea însemnată. La 1711, cînd avură Turcii rezbel cu Ruşii, aci făcură un pod peste Dunăre spre a trece oştirea în Moldova. Pentru paza cetăţii e rînduit un comandant numit Dijdar.

Reni, cum îi zicea Moldovenii, iar Turcii îi zic Timarova, cetate de aceiaşi ordine, nu departe de gura Prutului în Dunăre. Deşi sta sub puterea turcească, nu se afla aci nici un turc; ostaşii toţi sunt creştini, toţi Moldoveni, prefectul lor, tot creştin, numit Besliagasi, sta sub paşa dela Silistra, care totd'auna e seraschieriu.

Acestea erau mai toate cetăţile şi oraşele Moldaviei, care înfloria pe cînd erau libere şi apoi au căzut prin tirania cea nedreaptă şi inimica înflorirei lucrului public. Despre întemeietorii lor, tac istoricii vechi şi noi, inscripţiuni şi monumente însă nu se descopere. Nici o urmă din care să se poată vedea timpul sau poporul ce le-au întemeiat, nici o inscripţiune pe ziduri, afară numai cînd vre-un principe le-a restaurat. Numai Suceava are în zidurile ei o peatră mare, în care sunt săpate şapte turnuri, acoperite c'o coroană imperială, pe care o ţin doi lei. Afară de aceasta, se mai vede în temelia turnurilor o peatră, în care stau doi peşti solzoşi, cu capetele în jos şi cu coadele în sus, şi sub dînşii, capul unui bour, iar în coarnele acestuia o stea cu şease raze. Fiind însă că capul de bour s'a aşezat ca stemă a ţării numai după a doua venire a Romanilor în Moldavia, precum arătarăm la Cap. I, se înţelege că acea peatră încă arată mai mult înnoirea zidurilor, decît întemeiarea lor. Apoi toţi istoricii noştri sunt într'un cuvînt, cum că Moldovenii, cînd se întoarseră din Maramureş în vechia lor patrie, au găsit oraşe şi cetăţi deşarte de locuitori, de unde se vede că întemeierea datează din timpuri mai depărtate. Aceasta se mai probează şi prin modul structurii zidurilor în cele mai multe cetăţi, cari nu seamănă decît a architectum romană, afară de prea puţine de care arătarăm mai sus că sunt făcute mai în urmă spre apărare în contra incursiunilor tătare. Dar partea cea mai de frunte sunt mărturiile celor mai buni istorici romani din cari se vede că, împăratul Traian a adus în Dacia mari colonii romane şi următorul său Adrian, cedînd barbarilor mai multe provincii orientale, a fost oprit de-a părăsi Dacia numai de frică să nu fie nimicite de barbari acele colonii. Adauge apoi monumentul sempitern al acestui lucru adică Valul împăratului Traian, care pînă 'n ziua de astăzi păstrează numele întemeietorului său, despre care mă mir cum de nu memorează nici unul din vechii sau marii istorici. Aceasta, după cum l'am văzut eu însumi, începe cu două şanţuri dela Petrovaradinu în Ungaria şi de aci pînă la munţii Demarcapu, adică pînă la Poarta de fer, se întinde apoi ca un simplu şanţ prin toată România şi Moldova, tăia prin Prut la satul lui Traian, prin Botna la tîrgul Causiani şi trecînd prin toată Tataria se termina la apa Donului. Pînă astăzi are o adîncime de 12 coţi, de unde nu fără cuvînt putem culege, că spaţiul valului cînd s'a făcut, va fi fost încă pe atît de lat şi profund. Care aşa fiind, nu se poate admite de loc aceia ce voim unii să afirme[17], că oraşele Moldovei ar fi fost întemeiate de Genuesi. Pentru că oştirea romană care de-a pururea se afla acolo asediată în mare număr, n'ar fi putut sta fără oraşe şi fără acoperămînt şi nici se poate crede că Genuesii, cari numai pentru negoţ venia de se aşeza la mare, ar fi pătruns în interiorul Moldovei şi că ar fi întemeiat oraşe în locuri ce servesc mai mult pentru agricultură decît pentru comerţ. Iar dacă ar susţine cineva că ele ar fi întemeiate de Dacii cei vechi, pe cînd lucrurile lor înfloriau pe timpul domniei lui Decebal şi că după aceea le-au ocupat Romanii şi au aşezat într'însele colonii, noi unii n'am cuteza să contrazicem.

CAP. V. Despre munţii şi minerele Moldovei

Despre apus, unde Transilvania se mărgineşte cu România, Moldova mai peste tot e împresurată cu munţi înalţi, de unde Romanii o numia şi Dacia muntoasă; iar cealaltă parte a ei despre răsărit, are cîmpii foarte producătoare. Munţii sunt învescuţi din fire cu arbori fructiferi şi pomi, care pe aiurea caută a-i produce prin artă. Printre munţi curg pîraele cele mai limpezi, care se varsă din sus cu sunet desfătat şi aseamănă aceste părţi de loc cu cele mai frumoase grădini. Cîmpiile dau cu îndestulare semănături pe care aerul rece al muntelui nu le lasă a creşte.

Muntele cel mai înalt este Ciahlăul, care de era cunoscut celor vechi, nu era să fie mai puţin celebru în fabulele lor, decît Olimpul, Pindul sau Pelia. El se află în ţinutul Neamţului, nu departe de sorgintea Tăslăului; mijlocul lui totd'auna e acoperit de zăpadă, iar vîrful lui nici odată, pentrucă pare a fi mai înalt decît norii cei de zăpadă.

Din piscul lui, care se înălţa foarte în foma unui turn, se vărsa un pîrîu foarte limpede şi cu mare sunet se repede peste stînci în Tăslău. În mijlocul muntelui se vede o statuă de peatră, foarte veche, de cinci coţi înnaltă, care reprezintă o babă înconjurată de 20 oi; dintru a căreia parte firească curge necontenit un izvor de apă şi cu greu poate cineva să 'nţeleagă, dacă natura şi-a arătat în acest monument jocurile sale, sau dacă s'a lucrat astfel prin mîna vreunui maestru iscusit. Pentrucă această statuă n'are o bază pe care să fie aşezată, ci e 'mpreună crescută cu restul stîncei, iar pîntecele şi spatele îi sunt libere, şi măcar de s'ar admite că crăpăturile s'ar fi uns cu oarecare var artificios, precum înşine nu negăm că asemeni descoperiri ale celor vechi se vor fi perdut în cursul timpului, dar totul nu poate lesne să se înţeleagă, în ce chip acel canal s'a adus prin picior în partea naturei, pentrucă prinprejur nicăeri nu se văd urme de fîntînă sau vre-o albie de apă. Se poate cu adevărat să fi servit păgînilor pentru cultul idolilor, ai cărui închinători erau obişnuiţi ori prin mijloace fireşti, ori prin farmece a face lucruri care să aducă minuni şi cugetări de dumnezeire pentru prostimea cea lesne credincioasă.

Înnălţimea cea mare a muntelui se poate cunoaşte din aceea, că el tocmai dela Acherman, care cetate este de 60 de ceasuri depărtate de dînsul la vreme limpede. la apunerea soarelui, se poate vedea tot şi aşa de curat ca cînd ar fi aproape, care lucru cu greu se poate zice pentru alţi munţi, pînă şi pentru cele mai vestite piscuri, după cum socotesc eu.

Pre dealurile de prinprejur, se găsesc prăbuşite în petre, urme de cai, de cîini şi de paseri, asemenea ca cînd ar fi trecut pe acolo vreodată o călărime mare. Locuitorii povestesc pentru acest lucru multe basme, însă cercătorii naturii cei poftitori de ştiinţă, să ispitească adevărul acestui lucru.

Mai este încă şi altă întinsoare de munte, ce se numeşte de locuitori Ercul, spre miazănoapte la apa Cirimuşul, în cotul unde se împreună hotarul Moldovei cu al ţării Leşeşti şi al Ardealului, carele pentru înnălţime nu este de a se asemăna cu celălalt. Iară pentru alt osebit fenomen firesc, care pre aiurea nu s'a mai văzut, este iarăşi de a se socoti.

Adecă: locuitorii culeg roua care cade pre frunzele buruenilor, mai nainte de a răsări soarele şi puind-o într'un vas, găsesc pe deasupra apei plutind cel mai frumos unt, care nici la miros, nici la floare, nici la gust, nu are osebire de untul celălalt, dar nu este preste tot anul, ci numai trei luni, Martie, Aprilie şi Mai. Untul acesta are în sine atîta putere de hrană, în cît cînd suie oile la munte, întru acea vreme se 'năduşe de multa grăsime. Pentru aceia păstorii cari ştiu, îşi opresc turmele lor în lunile acelea, numai la poalele muntelui.

Munţii noştri nu au lipsă nici de acele daruri, care aduc munţii, adecă metaluri. Însă mai înainte n'au îngăduit săparea lor, atîta îndestularea domnilor, cît şi lipsa de băeaşi. Iară spre vremile noastre, au împedicat-o ştiuta lăcomie a Turcilor, şi frica, că de vor umbla săpînd vor perde împreună cu ţara încă osteneala, şi rodul ei. Dar cum că munţii nu sunt săraci de acest fel de comori, ne adeverează pîraele care curg din trînşii. Pentrucă acelea fiind înguste şi umplîndu-se de multe ori cu apă de ploae, sau cu topirea omătului, se varsă din gîrla lor şi după ce scad iarăşi, remîne apoi pre locul acela unde au vărsat, nişte nisip, în care se găsesc mulţime de grăunţe de cel mai curat aur. Pre care le strîng ţiganii şi curăţindu-le, scot atîta aur dintr'însele, încît pot să aducă Domniei în tot anul în loc de bir, cîte 1600 dramuri. Pe malul Nistrului în ţinutul Hotinului, nu departe de cetate, se găsesc gurile de fier însuşi din fire făcute, care sunt aşa de rotunde, încît fără de a le mai lucra poate cineva să împuşte cu dînsele. Însă materia lor este atîta de proastă, încît la nimic nu poate să slujească, pînă a nu se topi în foc; şi mai înainte pînă a nu se lua Hotinul, le căra cu grămădire la Cameniţa. lară în vremea de acum gîndesc că cu greu vor lăsa Turcii, ca spre stricăciunea lor să le strîngă Leşii şi să le aibă cu îndestulare la război.

În ţinutul Bacăului nu departe de tîrgul Trotuşul, sunt ocne foarte bogate de sare, care n'au trebuinţă de nici un meşteşug pentru curăţit, căci săpînd pămîntul de un cot sau doi de adînc, se găşeşte sare prea curată, care se prevede ca cristalul şi nu este amestecată cu pămînt nici cît de puţin; şi aceste ocne nici odinioară, nu i-au sfîrşit, măcar deşi lucrează într'însele multe sute de oameni, pentrucă în tot locul unde se tae drobii cei de sare, lasă într'un loc şi într'altul, stîlpii de acest cristal de sare, ca să sprijinească pămîntul boltiturilor şi să aibă loc de a se lăţi vinele acele noui; şi aşa apoi boltele acestea, atîta se umplu de sare pînă în douăzeci de ani; încît nici se cunosc că au fost deşertate vre odată; şi se găsesc într'însele uneori peşti împreună crescuţi, cari n'au deosebire de peştii cei fireşti cari se află prin pîraele de prin prejur.

Şi într'alte locuri se mai găsesc multe ocne de acestea, însă domnii au oprit să nu se destupe, pentrucă nu fiind prea multă sare să-i scază preţul, fiindcă acele ce se lucrează ajung în destul pentru trebuinţă.

Încă şi dealuri întregi sunt în Moldova, care se văd a fi pline de sare, luîndu-se faţa pămîntului deasupra lor.

Dela această sare nu numai Domniea, ci şi toata ţara are mare folos; osebit de locuitori, vin şi dela Bugeag şi dela Crim, încă şi dintre alte ţări mai depărtate şi o cară în toţi anii cu corăbiile.

Silitra o fac mai în tot locul, pentrucă pămîntul Moldovei este negru şi silitricios.

Pre Tăzlăul sărat nu departe de satul Moineşti, în ţinutul Bacăului, curge dintr'un izvor păcură cu apă amestecată, cu care se slujesc ţăranii pentru unsul carelor şi zic, că de s'ar putea scurge bine de apă, ar fi cu mult mai bună pentru trebuinţa casei decît dohotul.

CAP. VI. Despre cîmpiile şi pădurile Moldovei

Cîmpii Moldovei cari sunt lăudaţi pentru rodirea lor, atît de istorici cei vechi, cît şi de cei noi, întrec cu mult bunătăţile munţilor pentru care am vorbit mai sus; căci aceia cari sunt în mijlocul celor mai multe ţinuturi, ce sunt despărţite cu dealurile şi apele Moldovei, măcar de nu-i mai grijeşte nimenea, dar tot îşi dau rodirea lor la toţi. Semănăturile care nu se pot semăna la munte pentru răceală, cresc atîta de frumos pre cîmpii aceşti netezi, încît grîul în anii cei bine roditori, îşi dă sămînţa sa locuitorilor cu douăzeci şi patru de părţi mai mult, secara cu treizeci de părţi, orzul cu şasezeci de părţi, iar mălaiul de nu va vedea cineva însuşi, cu greu va crede, căci asemenea îşi dă sămînţa sa cu trei sute de părţi mai mult decît semănătura.

Pentru ovăz nu este Moldova aşa roditoare, ca pentru celelalte semănături şi nici este obicinuit pînă la atîta, pentrucă caii se hrănesc cu orz în loc de ovăz. Mălaiul creşte atîta de frumos în ţara de jos, cît este cu putinţă, pentru aceea au şi ţăranii acest proverb: „Că mălaiul în ţara de jos şi merile în ţara de sus, n'au coajă”. Pre acesta măcinîndu-l ei, îl frămîntă şi-l fac pîine şi-l mănîncă mai vîrtos cu unt, cînd este cald.

Nu livezi se găsesc pe cîmpii aceştia ci chiar păduri întregi cu copaci roditori. Acestea cresc din fire la munte, iară la cîmp se hultuesc şi pentru aceia sunt şi mai cu gust; şi îndestularea poamelor este aşa de mare, încît Leşii cînd avea în vremile vechi să meargă cu oaste la Moldova, credea că n'au trebuinţă de altă zaharea, zicînd: că poamele care sunt cu îndestulare în ţară, le-ar fi deajuns pentru toată oastea. Însă ei prin aşa mare lăcomie ce aveau la acestea, îşi pricinuiau de multe ori boale lor, prin care mai tare au căzut, decît de armele vrăjmaşilor şi apoi s'au şi învăţat a se păzi mai bine de dînsele. Viile cele de frunte, ce sunt o bucată bună de loc, între Cotnari şi între Dunăre, întrec pe toate celelalte bunătăţi ale ţării; căci ele atîta sunt de bogate, încît numai un pogon dă cîte patru şi cinci sute vedre de vin.

Şi vinul cel mai bun, se face la Cotnari, un tîrg în ţinutul Hîrlăului, iară afară din ţară nu este cunoscut, căci dacă îl scot din ţară şi-l duc pe apă, sau pe uscat şi n'au vasele purtare bună de grijă, apoi îşi perde puterea sa. Iar eu fără de aceea îndrăsnesc al socoti a fi cel mai bun decît toate celelalte vinuri ale Europei, încă şi însuşi decît cel de Tocaia; că ţiindu-l cineva trei ani în pivniţă adîncă şi boltită, după cum este obiceiul la noi în ţară, apoi întru al patrulea an, dobîndeşte acel fel de putere, încît arde ca rachiul, şi cel mai mare beţiv, abia este vrednic să bea trei pahare să nu se îmbete; încă nu aduce durere de cap şi floarea lui este osebită de ale altor vinuri, căci este verde şi de ce se învecheşte, se şi mai înverzeşte.

De acolo spre miazănoapte, nu mai sunt alte vii care să poată face vin mai bun, căci în partea muntelui Cotnarii despre miazănoapte încă nici un strugur măcar nu se coace, despre cum de multe ori s'au ispitit; şi se vede că firea îndărăptînd celorlalte ţinuturi rodirea vinului, ş'a arătat puterile sale numai la acest loc. După vinul acesta, se socoteşte a fi mai bun, acela care se face la Huşi, în ţinutul Fălciului; al treilea, cel dela Odobeşti în ţinutul Putnei spre Milcov; al patrulea al Nicoreştilor în ţinutul Tecuciului pe Siret; al cincelea cel dela Greceni în ţinutul Tutovei pe Berheciu; şi al şaselea acel din viile dela Costeşti tot dintr'un acest ţinut; osebit de alte locuri cu vii mai proaste, pe care le trec acum cu vederea.

Aceste podgorii nu slujesc numai pentru trebuinţa locuitorilor, ci încă preţul cel mic al vinului, trage la sine şi pre neguţătorii Ruseşti, Leşeşti, Căzăceşti şi Ardeleneşti; ba încă şi pre cei Ungureşti; şi duc pre tot anul în ţările lor mulţime de vin, măcar deşi nu întrece cu bunătatea pre al lor. Basarabia mai înainte pînă cînd era a Moldovenilor, încă nu avea vii slabe, iară după ce au început a o stăpîni Turcii, hulitorii de vin, au căzut şi acelea şi acum numai cît îşi ţin creştinii cari locuesc în ţinutul Chiliei şi al Ismailului vreo cîteva vii, din care de abia scot atîta vin, cît le este pentru trebuinta lor.

Cu codrii încă este Moldova foarte îmbogăţită, al cărora lemn nu este numai pentru cherestea şi pentru foc, ci şi copaci aducători de roadă îndestulă.

Lucrătorii de corăbii, caută mai vîrtos stejari Moldoveneşti şi îi laudă a fi mai buni pentru corăbii, decît tot celălalt lemn, şi mai tare împotriva cariului. Încă ei au înţeles la acest lemn, că de nu curăţă bine coaja lui cea albă ce este pre dedesupt şi se întîmplă de rămîne cît de puţină, apoi în scurtă vreme pricinueşte tot lemnului, borte de cari; iară curăţindu-i bine peliţa aceasta, acest lemn nici peste o sută de ani, nu-l vatămă nici vremile, nici aerul, nici apa.

Doi codrii au fost la Moldoveni mai vestiţi decît toţi ceilalţi, adică al Cotnariului şi al Tigheciului.

Al Cotnariului este aproape de tîrgul acestuiaşi nume şi nu s'au făcut din fire, ci însuşi sîrguinţa locuitorilor l'au clădit; căci pe vremile lui Ştefan Voevod celui mare, era acolo numai un cîmp mare gol, iară după aceea, Leşii cu o oaste mare aşezîndu-se cu tabăra pre cîmpul acela şi strîmtorîndu-i Ştefan Voevod i-au bătut şi le-au robit tabăra şi luîndu-i pe fugă, pre cei mai mulţi i-a oborît şi preste douăzeci de mii a prins robi, dintru care cei mai mulţi era boieri. Şi apoi pentru rescumpărarea lor îndemnîndu-l Craiul Leşesc cu o sumă de bani, n'au primit-o el, pentrucă nu era iubitor de argint, ci a voit mai vîrtos să-şi facă aşa un semn de biruinţă, care să-i vestească vitejiile sale şi în veacurile cele viitoare. Şi pentru acest sfîrşit, a înjugat el pre toţi Leşii la plug şi a poruncit de a arat tot cîmpul acela, pre care s'a întîmplat războiul, care este de două mile de lung şi de o milă de lat şi a semănat pre dînsul ghinda care era gătită pentru acea trebuinţă, din care au crescut acum păduri în destul de largi şi de fruumoase, care se numesc Dumbrăvile Roşii, pentrucă s'au udat cu sîngile Leşilor; iară Leşii le numesc Bucovina şi niciodată nu pomenesc fără de lacrămi pentru acest loc.

Alt codru dincolo de Prut, la hotarul Basarabiei, ce se chiamă Tigheciu, cuprinde în lăuntru mai la treizeci de mile Italieneşti şi este pentru Moldoveni apărarea cea mai tare în potriva Sciţilor, cari de multeori l'a năpădit dar nici odată nu l'a avut. Şi măcar că copacii întru dînsul sunt foarte înalţi, dar stau foarte deşi unul de altul, încît nici pedestraşi nu poate să străbată printr'însul, afară numai pe poteci, care sunt ştiute numai de locuitori.

Mai înainte se număra pre acolea preste 12 mii de locuitori, cari era ostaşii cei mai viteji în toată Moldova; iară acum după războaele şi căderile cele multe de abia au rămas două mii. Aceşti oameni au cu Tătarii megieşi dela Bugeag, o învoeală, ca pre tot anul să le dee o sumă de grinzi, pentrucă în Basarabia mai totdeauna este lipsă de lemn; şi această învoială o păzesc şi pînă în ziua de astăzi foarte. Însă cînd voesc Tătari să calce preste tocmeală şi să iee lemn mai mult, care de multe ori să şi întîmplă, atuncea aceşti locuitori de pre acolo, se apără cu mîna înarmată, izbutind de multe ori biruinţă.

CAP. VII. Despre fiarele cele sălbatice şi dobitoacele cele domestice

Despre fiarele care sunt în Moldova asemenea ca şi în celelalte ţări de prin prejur, nu este treaba noastră ca să facem o descriere aşa lungă, pentru că noi, nu ne-am apucat ca să arătăm turmele cele ce umblă prin codrii adică; cerbii, ciute, căpioare, vulpi, rîşi şi lupi; ci numai ca să povestim pentru dînsele ce am aflat cu osebire la aceste fiare Moldoveneşti. Şi aşa îmi aduc aminte, că la noi sunt trei soiuri de oi, acele de munte, de Soroca şi cele sălbatice; dar nu se ştie bine, cîte şi de mari turme de oi se află la munte; pentru că toate părţile Moldovei despre apus, care nu sunt aşa bune pentru semănături, slujesc pentru păşunea oilor, cu care se ţin mai vîrtos locuitorii de pre acolo. Pentru aceea Beiliccii dau la Tarigrad pre tot anul oi de acestea, ce se numesc în limba turcească, Chivirdoc, mai mult de şasezeci mii, pentru cuhnea Sultanului; pentru că carnea lor se socoteşte de Turci mai mult decît toată altă carne, atît pentru gustul ei cel bun, cît şi pentru uşurinţa mistuitului. În trei locuri se găseşte deosebit bună păşune; în Cîmpu-lung Rusesc spre Putila, în Cîmpu-lung Moldovenesc pre Moldova şi pe muntele Vrancea în ţinutul Putnei.

La cîmp sunt oile cu mult mai mari, însă mai puţine decît la munte; şi dintre acestea sunt de a se socoti deosebit, acelea ce sunt în ţinutul Sorocei că toate au cîte o coastă mai mult decît celelalte şi cît trăesc ele, nu o pierd. Iară trecîndu-le într'alt ţinut, fată miei la al treilea an numai cu acelea coaste, obişnuite, şi asemenea şi alte ori de pre aiurea, aducîndu-le într'acest ţinut, fată miei cîte cu o coastă mai mult.

Decît acestea sunt mai cu mult deosebite oile cele sălbatice, care cu greu se vor găsi şi pre la alte locuri. Buza lor cea deasupra spînzură în jos de două degete mari, pentru aceea sunt nevoite ca să pască mergînd îndărăt; şi grumazul lor este ţapăn fără de încheetură, pentru aceea nu pot să-şi întoarcă capul nici în dreapta, nici în stînga, şi picioarele lor sunt scurte, însă atîta de grabnice, încît nici cîinii cînd le gonesc mai nu pot să le ajungă; şi adulmecarea lor este atîta de aspră, încît de o milă nemţească departe adulmecă pre vînătoriu, sau pre fiara care vine cu vîntul asupra lor. Iară cînd vin asupra lor împotriva vîntului, nu pot să-i adulmece pînă cînd le prind.

Oamenii locuitori de pre lîngă munte, au boi mici, iară cei din partea cîmpului, au cirezi mari de boi prea frumoşi, pre cari îi dau prin ţara Leşească la Danţig pre tot anul mai mult de patruzeci de mii, şi de acolo îi vînd prin ţările de prin prejur, în loc de boi Leşeşti şi în Moldova se cumpără perechea de boi cîte cu 5 şi iarna încă şi cîte cu 3 taleri nemţeşti, iară în Danţig îi vînd şi cu cîte 40—50 taleri, şi boii cei mai graşi şi mai buni se găsesc pre pîrîul Sărat în ţinutul Fălciului, şi pre pîrîul Bascul în ţinutul Cernăuţului pentru c'acolo este cîmpul foarte sărat şi iarba foarte bună şi îngrăşitoare. Şi atîta sunt de mulţi acolo, încît nu numai că sunt cu îndestulare pentru chivernisirea locuitorilor; ci încă îşi pot plăti cu dînşii şi birul şi dările cele grele, care le iau Turcii dela dînşii.

Pe amîndouă malurile Nistrului se ivesc cîte odată bivoli, dar se vede că nu sunt de loc, ci sunt trecuţi din Podolia şi din ţara Tătărească preste Nistru cînd îngheaţă, din pricina vînturilor despre miazănoapte ce bat iarna în părţile acelea.

Pre munţii despre apus se află o fiară, care mai că a-şi adeveri că este a Moldovei şi se numeşte de locuitori Zimbru. La mărime se aseamănă cu boul domestic, însă capul lui este mai mic grumajul lungăreţ, pîntecile vitoan şi mai înalt la ciolane, coarnele supţiri crescute drepte în sus şi vîrfurile lor cele foarte ascuţite sunt puţin întoarse în afară. O fiară sălbatică şi grabnică şi asemenea ca şi căprioarele se poate urca pre stăncele cele oable; pentru aceea cu greu se poate prinde cu alt chip, fără numai cu puşca. Şi aceasta este fiara a căriea cap l'au luat stemă ţărei Dragoş Voevod Domnul cel dintîi al Moldovei.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10