string(7) "library" string(8) "document"
1574
82
1711
1822
1465
87
1467
1359
940
80
1466
1391
1639

Ursita

5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

— Să-mi dai ceva ca să-i pun în mâncare...

— Vrei să-l otrăveşti?

— Aşa se zice? a otrăvi?

Mătuşa Despa s-a înfricoşat de fineţea scelerată a copilului.

— Bine, băiete: eu ţi-oi da otravă, zise ea după un minut de răzgândire şi, ieşind în cunoscuta cămăruţă, adusă o sticlă plină de ceva incolor. Iată, pune aceasta în paharul lui Luca ca să bea cu apă.

— Şi în apă n-are să se cunoască?

— De fel.

Mătuşa Despa îmbrăcă şi reconduse pe Mihu la casa postelnicului; povesti lui Luca tot ce se întâmplase şi-l asigură totodată că

aşa-numita otravă ce o dede băiatului nu este decât apă de izvor fără nici un amestec.

— Vezi, dragul meu, vezi! Voi vă încredeţi în afurisitul de neamţ; dar neamţul oare va face pentru voi una ca asta?

Luca concedie pe mătuşa Despa, dându-i douăzeci de groşi, un bacşiş foarte generos pentru acea epocă, şi zicându-i că nu toţi nemţii sunt răi; apoi chemă pe Mihu.

— Spune să-mi aducă un pahar cu apă rece.

Mihu se răpezi afară cu iuţeala veveriţei şi într-o clipă reveni singur cu un pahar plin cu apă.

— Bea tu pană la jumătate, şi apoi rămăşiţa o voi bea eu zise Luca, uitându-se ţintă în ochii copilului.

— Să beau eu? răspunse Mihu, făcându-se roşu ca dolmănaşul său.

— Da; să bei tu; de ce nu?

— De ce nu! O să beau, măcar că nu mi-e sete, răspunse Mihu, sforţându-se a-şi ascunde turburarea. Luă paharul din mâna lui Luca, îl apropie de buze şi... îl scăpă jos cu o aşa dibăcie, încât oricine ar fi jurat că a căzut din întâmplare.

Capitolul VI

în care se aruncă o vie lumină asupra adevăratului înţeles al institutelor lui Justinian.

— E ciudat, foarte ciudat! zicea părintele chir-popa Sofronie, încrucişând mânile pe piept cu aerul unui mucenic.

— Învaţă-mă, ce să fac? Ce mă sfătuieşti, sfinţia-ta? întreba cu tristeţe Luca. Precum însuţi te-ai încredinţat, nu mai poate fi nici o îndoială despre apucăturele diavoleşti ale acestui băiat, care se pare a fi născut numai pentru omoruri şi faceri de rele. ţi-am spus cum trădase pe hatman, cum îmi întărâtase rana, cum se bizui a mă otrăvi... ei bine?

Părintele Sofronie asculta tânguirile lui Luca clătinând din cap în dreapta şi-n stânga, ca şi când ar fi fost cufundat în răzgândiri foarte adânci.

— Nu cumva să-l ucidem, pentru ca să scăpăm lumea de acest strigoi, care o să sugă sângele aproapelui său?, zise Luca după o pauză.

— Păcat! păcat de moarte! strigă părintele Sofronie, rădicând ochii în sus ca sfinţii de pe icoane.

Să-i îndreptăm năravul prin bătăi? prin cazne?

— Nu se va îndrepta, fiule nu se va îndrepta! Lupu schimbă părul, dar năravul ba.

— Ce-i dară de făcut?

Pentru ca să putem înţelege sfatul ce va ieşi din gura lui chir-popa Sofronie, trebuie să cunoaştem mai întâi caracterul acestui nou personagiu al istoriei noastre.

O oacheşă italiancă, fiia unui nobil sărac şi fudul, înnebuni pe Sperea. Băiatul era frumos şi străin: două mari merite to ochii unei femei. Intriga se începu prin serenade şi se sfârşi prin cursă. Tatăl fetei cerea ca moldoveanul să se facă catolic şi să se cunune. Studentul n-a primit nici una, nici alta: a se lepăda de ortodoxie era a pierde... sufletul?... nu, ci averea părintească; a se cununa era a nu câstiga nimic în cazul cel mai bun; aşadară, el fugi din Padova şi se întoarse în Moldova.

Vornicul Gangur, bătrân de vro optzeci de ani, locuia în Bârlad. Sperea sosi îmbrăcat după moda occidentală cea mai nouă: o beretă cu pene, un spenţeraş strâmt, o manteluţă scurtă, gulerul cămăşii îmflat şi drapat, nădragi traşi pe piele ca şi când n-ar fi etc. Când junele intră în odaia, tătâne-său, vornicul voia să se scoale din jeţ, dar vai! lovirea apoplexiei îl pironi mort cu gura deschisă.

Toată ţara credea că vornicul Gangur a murit de bucuria de a revedea pe unicul său fiu, numai bârlădenii încredinţau că pricina morţii sale au fost hainele cele nemţeşti ale junelui Sperea, lucru nepilduit pănă atunci în cinstitul şi creştinescul oraş al Bârladului.

Oricum să fie, junele Gangur rămase acuma stăpân nemărginit al unei averi colosale. Dar banii nu îndestulau pe viermele măririi, ce-i rodea sufletul. El ştia că a fi boier fie cât de mare, logofăt sau hatman, nu este încă a fi ceva, căci tronul singur era pe atunci tot, iar faţă cu tronul, aproape pe aceeaşi linie, figura... mitropolitul. "Mitropolit, mitropolit cu orice preţ!" şi-a zis dară tânărul Gangur.

Ei bine! el dăruieşte toate moşiele sale monastirii de la Tazlău, şi fostul jurist de la Cracovia, fostul amant din Padova, abia în vrâsta de douăzeci şi cinci de ani, se preface în "chir-popa Sofronie". "Chir-popă" se zicea atunci despre toţi membrii clerului fără deosebire, fie laici, fie seculari.

În scurt timp, junele monah izbuti să dobândească admiraţiunea părinţilor tazloveni prin două mijloace: executând toate greutăţile vieţii monastice cu cea mai mare sfinţenie, întocmai după tipicul Sântului Vasilie; al doilea, fiind totdeauna cel întâi gata — el, boier mare şi cărturar de prin ţări străine... a ajuta şi a învăţa pe fraţi, pe săraci, pe neputincioşi.

chir-popa Sofronie a descris cu amănunte propria sa persoană, şi fiindcă nu putea să-şi spună cugetul pe faţă, el a încheiat zicând: „Aşa-dară, vă sfătuiesc a alege pe preacuviosul părinte Natanail“. Părintele Natanail era un bătrân cu un picior în mormânt, nu ştia nici o limbă străină, nu ieşise niciodată din hotarele Moldovei, era un fiu de opincar; în fine, nu poseda nici una din condiţiunile egumenale cerute în strălucitul cuvânt al chir-popii Sofronie.

Călugării s-au uitat unul la altul şi... au aclamat de stareţ, pe sărmanul Natanail.

Părintele Sofronie pierdu răbdarea, uită ipocrizia, călcă cuviinţa şi strigă în gura mare: „Sunteţi nişte proşti!“

După o asemenea comică demascare, eroul nostru s-a retras la un metoc tazlovean din Suceava.

După mai multe strângeri din umeri, chir-popa Sofronie aţinti pe Luca şi-i zise cu o voce misterioasă:

5 6 7 8 9 10 11 12 13 14