string(7) "library" string(8) "document"
1639
940
1822
1832
1574
1812
1457
1307
1775
1711
514
1385
1497

Ursita

3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

— Nişte români ce ascultă de o altă domnie.

— Vrea să zică, piperul arde ranele? Fireşte.

Peste câtva timp, doftorul aduse un borcănaş cu o unsoare de culoare trandafirie, zicând lui Iorgu să ungă rana la noapte şi să lase aşa pană la a doua zi, când se va vedea ce va mai fi de făcut.

Iorgu puse borcănaşul pe o masă lângă patul lui Luca.

— Aceasta-i unsoarea pentru rana bădiţei Luca? întrebă Mihu.

— Dară, răspunse Iorgu.

Leacul a înzecit durerile bietului Luca. Rănitul se zbuciumă toată noaptea. Când doftorul veni dimineaţa, el se miră şi se sperie singur de o aşa neprevăzută lucrare a unei unsori menite a linişti şi adormi suferinţa; dar, dezlegând rana, văzu că doftoria cuprindea acum în sine nişte atome negre, ce i s-au părut a avea o mare asemănare cu piperul şi cari nu făcea de loc parte din reţeta primitivă, prescrisă după preceptele lui Galien.

Iorgu, aducându-şi aminte de întrebările ce i le-a fost adresat Mihu, a înţeles pe dată cine era vinovatul.

— Schimbă doftoria, meştere doftore, şi te asigur că voi priveghea astfel ca nimeni să nu se mai amestece în această treabă.

Doftorul se uită în ochii lui Iorgu cu un aer de măreaţă profunditate şi-i zise cu un ton misterios:

—Aşa că sunt drăcii d-ale babei Despei?

Capitolul V

Prin care se probează că politica cea mare este un lucru foarte copilăresc.

S-au strecurat vro două săptămâni de la scena tragicomică descrisă în capitolul precedinte. Doftorul venea în toate zilele, Iorgu schimba unsoarea cu însăşi mâna sa, lui Mihu îi era oprit de a pune piciorul în odaia bolnavului, şi astfel Luca a început cu încetul a se îndrepta, aiurarea a trecut, şi din când în când el se încerca a umbla rezemându-se pe cârje.

Prima întrebare ieşită din gura rănitului a fost:

— Unde este postelnicul?

Din întâmplare, ucigaşul său nu se ştie cine va fi, ferească-ne Dumnezeu; dacă însă va fi omorât cu precugetare, ucigaş al lui nu va putea fi decât Mihu“.

Ajuns la această sigură încheiare, Luca rupse duozilnica sa tăcere şi întrebă a treia zi pe Iorgu despre purtarea copilului găsit, de când intrase în casa postelnicului. Iorgu i-a înşirat toate, iar mai cu seamă cum, pârând pe Arbure, Mihu pricinui întemniţarea bătrânului hatman, şi cum apoi amestecă piper în unsoarea adusă de doftor. Murmura Luca în urma acestor observaţiuni, şi iarăşi se gândea, şi iarăşi observa, şi iarăşi murmura.

Dar pe cât Luca îl studia pe Mihu, pe atâta şi Mihu îl studia pe Luca. Copilul înţelegea de minune că bădiţa nu-l are la stomah, şi se hotărî a preveni lovitura, cu atât mai vârtos că ura sa pentru stegar deveni şi mai înverşunată de când nu i s-a nemerit stratagema cu piperul: duşmănia creşte prin neizbândă.

Iorgu lăudase în mai multe dăţi neobicinuitele daruri ale mătuşii Despei, care avea puterea, zicea grămăticul, de a schimba oameni în lupi, de a opri vântul, de a aduce ploaie sau seceta şi chiar de a pogorî luna pe pământ.

Mihu se preface bolnav.

—Ce te doare? îl întrebă Iorgu.

— Îmi arde inima...

— Numai atâta

— Îmi tremură tot trupul...

— Şi mai?... Culcă-te şi ţi-o trece.

— Ba îndură-te bădiţă Iorgule, trimite după mătuşa Despa.

Iorgu întrebă pe Luca.

—Trimite după babă; ce mare lucru?!

— Dar ce va zice boierul afând că o muiere a intrat în curtea sa de două ori?

— Moşul nu este aici, şi femeile îl supără numai atunci când le vede sau când se poate întâmpla ca să le vază,

—Ai dreptate! mie asta nu mi-a venit în cap... Dar mătuşa Despa răspunse la chemare că a fost despreţuită în casa postelnicului pentru hatârul unui afuirist de neamţ şi că cinstea nu-i iartă de a se mai face încă o dată de râsul lumii.

— Atunci trimite-mă la ea acasă, bădiţă Iorgule, şopti Mihu, prefăcându-se că abia mai poate vorbi de durere.

Iorgu chemă pe vânătorul Focşa şi-i porunci să ia în braţe pe copil şi să-l ducă acasă la mătuşa Despa.

Căsuţa bătrânei fermecătoare se înălţa pe o movilă singuratecă, la ale cărei poale curgeau cu freamăt-monoton undele apei Suceava. în loc de gard, o încungiura din toate părţile o cunună de plopi, ca o ceată de uriaşi supuşi la poruncele misterioasei babe. Edificiul, zidit de vălătuci şi neboit, era aşezat, ca o moară de vânt, pe două bârne groase şi lungi. Acoperemântul casei nu se vedea de loc, ori pentru că era oblu, sau pentru că lipsea de tot, ceea ce ni se pare a fi mai probabil.

Poporul credea că înăntrul movilei s-ar fi aflând cămări tainice, în cari mătuşa Despa păstra odoare nepreţuite şi unde făcea cumplitele sale farmece; dar unul mai cutezător, care s-a fost bizuit a pătrunde în acea groaznică peşteră, s-a înecat în Suceava, ba încă tocmai la mal, încât s-a tăiat oricui pofta de a se gândi măcar să urmeze nenorocitei încercări.

Trei pisice negre se jucau prin odaie.

Mătuşa Despa şedea lângă o fereastră deschisă, fără gratii, şi împletea la ciorapi, aruncând din când în când câte o cătătură dasupra tulburelor ape ale Sucevei. Ea purta un zăbun de tebencă verde, un fel de stofă ce se fabrica pe atunci în Flandra şi era foarte căutată în orientul Europei— şi avu capul descoperit, căci, precum am mai spus, era fecioară şi ţinea mult la simptomele exterioare ale virginităţii sale.

— Bine ai venit! zise mătuşa Despa, văzându-l pe Focşa. Cu ce te-a adus Dumnezeu?

3 4 5 6 7 8 9 10 11 12