24 december 2019, 16:00 History 28137

Războiul ruso-turc 1806-1812

Foto: istoria.md

Acum 213 ani, la 24 decembrie 1806, Poarta Otomană declară război Rusiei. Împrejurările politice, presiunile diplomatice din partea Rusiei au constrîns Poarta Otomană să emită în 1802 un hatişerif (decret) de privilegii Moldovei, confirmînd prevederile firmanelor (ordinelor sultanului) din 1774, 1783, 1791, prin care se stabileau obligaţiunile materiale faţă de Poartă: se fixa termenul de 7 ani al domniilor; domnii puteau fi maziliţi înainte de termen doar cu acordul ambelor curţi. Însă atare măsuri erau departe de realizarea aspiraţiilor şi scopului obiectiv al moldovenilor - eliberarea de sub jugul otoman, ţel care corespundea intereselor subiective ale Rusiei: înrădăcinarea sa în Balcani, la Dunăre.

Premisele unui nou conflict militar ruso-turc erau evidente. La 29 noiembrie 1806 armatele ruseşti pătrund în Moldova, intră în Iaşi. La 24 decembrie Poarta Otomană declară război Rusiei

În 1807 Poarta Otomană şi Rusia semnează Armistiţiul de la Slobozia (Valahia), dar în 1809 ostilităţile reîncep... Un an înainte, la 30.09.1808, Rusia şi Franţa au discutat la Erfurt o convenţie secretă, prin care Napoleon I şi-a dat acordul ca Moldova să fie inclusă în Imperiul Rusesc. Rusia, la rîndul ei, recunoştea suzeranitatea Franţei asupra Spaniei. În primăvara anului 1811 comandant al oştilor ruseşti la Dunăre a fost numit M.I. Cutuzov. În urma unei operaţii curajoase, armatele ruseşti obţin o izbîndă definitivă (14.10-18.11.1811) la Ruşciuc.

Negocierile de pace au debutat la 19 octombrie 1811, desfăşurîndu-se întîi la Giurgiu, apoi la Bucureşti. Rusia solicita cedarea ambelor principate, Moldova și Valahia, pe care le administra la acel moment. Cum niciuna dintre cele două puteri nu renunţa la punctul său de vedere, începerea tratativelor de pace se făcea într-o atmosferă destul de pesimistă.

Din noiembrie 1811, ambasadorul Franţei la Constantinopol, La Tour-Maubourg, îndemna pe turci să reziste pînă la viitoarea campanie franceză împotriva Rusiei. Dar turcii, ajutaţi şi de dărnicia în aur a negociatorilor ruşi, începeau să cedeze. În noiembrie 1811 ei acceptau deja ca teritoriul dintre Prut şi Nistru să fie încorporat Rusiei, cu excepţia zonei sudice care cuprindea Cetatea Albă, Ismail şi Chilia. Dar în martie 1812 era cedată şi Cetatea Albă, iar luna următoare şi celelalte două cetăţi.

Dinamica negococierilor ruso-turce, precum și implicare diferitor forțe externe, este reflectată și în corespondența ambasadorului american Adams de la Petersburg. Astfel, la 21 martie 1811, el menționa: „Îndărătnicia Divanului turc de a negocia (cu Rusia) este pusă pe seama influenţei Franţei, al cărei însărcinat cu afaceri spune că i-a convins (pe turci) să nu consimtă la cedarea Moldovei şi Valahiei, care au fost deja declarate ca fiind încorporate Imperiului rus". La 22 iunie 1811 el arăta că încă „este aşteptată o pace cu Turcia" şi că „spre a o obţine, circulă zvonul că Rusia şi-a propus să părăsească cele două provincii pe care le încorporase deja imperiului şi să se lase ca acestea să fie guvernate de principi independenţi faţă de ea şi de Poartă." În sfîrşit, la 13 iulie acelaşi an, Adams remarca chiar sensibila sporire a pretenţiilor turceşti: „Se spune că proporţional cu via dorinţă a Rusiei de a încheia pace, turcii îşi ridică pretenţiile pînă acolo, încît în loc să cedeze, au ajuns chiar să reclame despăgubiri (băneşti) pentru ei înşişi. Cert este însă că, de dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic din ceea ce a acaparat."

Căci pe lîngă Franţa, şi Austria şi Prusia, rivalele Rusiei în zonă, încurajau Poarta să nu cedeze şi făceau ele propuneri Rusiei. Astfel, la 30 aprilie 1811, ambasadorul austriac la Petersburg sugera ţarului „mulţumirea cu frontiera Prutului, în locul celei a Dunării, pentru a obţinea pacea." Ţarul însă mai dorea expansiunea cel puţin pînă la Siret. În corespondenţa sa cu prinţul Adam Czartoryski, el „oferea" Austriei Valahia şi fîşia din Moldova dintre Carpaţi şi Siret, Rusia urmînd să primească Galiţia de la Austria şi să ocupe Moldova dintre Siret şi Nistru.

Turcii însă erau neînduplecaţi. Abia la 22 martie 1812, ţarul Alexandru I accepta „Prutul ca graniţă pînă la vărsarea lui în Dunăre." În cele din urmă au cedat şi turcii, astfel că pacea ruso-turcă se încheie şi ea cu mult fast la 16/28 mai 1812, la Bucureşti. Articolele IV şi V consfinţeau sfîşierea în două a Principatului Moldovei:

„Articolul IV: Prutul, de unde acest rîu pătrunde în Moldova, pînă la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stîng al acestui fluviu pînă la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două imperii: Rusia şi Turcia.

Articolul V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă otomană lasă Curţii imperiale a Rusiei pămînturile din stînga Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi locuinţele care se găsesc acolo, precum şi jumătate din rîul Prut, care formează frontiera dintre cele două imperii."

În conformitate cu tratatul de pace de la Bucureşti acest tratat, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus o parte din teritoriul Moldovei: ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cîrligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ţinutului Iaşilor şi Bugeacul, în total 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate. Astfel Țara Moldovei a fost divizată în Moldova de Vest și Moldova de Est cea din urmă fiind numită de autoritățile ruse – Basarabia.